Au uimit auditoriul Festivalului de Jazz de la Montreux, interpretând în afara recitalului lor obișnuit, „Blowing In The Wind”, pentru a-l omagia pe Bob Dylan, invitat și el la aceeași ediție. Johnny Depp i-a chemat pentru un recital special în Viper Room. Charlie Watts, bateristul legendarului grup Rolling Stones, i-a dorit cap de afiș pentru clubul său de jazz din Soho. Iar Francisc Ford Coppola a venit la Clejani, împreună cu compozitorul Osvaldo Golijov, pentru că îi dorea pe coloana sonoră a filmului „Tinerețe fără tinerețe”. Și nu în cele din urmă, Taraful din Clejani, interpretându-se pe sine, apare pe genericul filmului de succes „The Man Who Cried”, cu Johnny Depp, Christina Ricci, Cate Blanchet și John Turturro în rolurile principale.

Despre noi

„Cântăm pentru bucuria sufletului şi indiferent pentru cine cântam, mari personalităţi sau oameni de rând, muzica noastră este aceeaşi, puternică şi vie, din adâncul sufletului.”

Muzica este într-o continuă evoluţie… Să păstrezi trecutul şi să te menţii în timpul în care trăieşti, a fost, pentru mine, un mare semn de întrebare.

Meseria de lăutar, la noi, la Clejani, se transmite din tată-n fiu, de generaţii şi generaţii…

Prezentând doar partea veche a muzicii, însemnă să neglijezi prezentul, dar şi arătând numai partea nouă, înseamnă să uiţi de trecut…

Aş vrea să le mulţumesc celor de dinaintea mea, bătrânilor de la Clejani, care au plecat să cânte pe lumea cealaltă şi ne-au lăsat atâtea cântece frumoase şi soţiei mele, Viorica, pentru felul în care glasul ei duce ştafeta mai departe.

În copilărie, eram fascinat de poveştile pe care mi le spuneau bătrânii satului, de multe ori prin cântec. Ascultam povestea tânărului îndrăgostit, dar sărac, povestea bordeiaşului sortit să ascundă dragostea a doi tineri frumoşi şi multe alte poveşti şi istorii din viaţa lăutarilor. Fiecare cântec spunea o poveste. Acum, vreau să le spun, şi eu, copiilor mei o poveste, povestea mea…

Aveam 14 ani când tata m-a prezentat lui Ion Albeşteanu, care conducea, pe atunci, Taraful de la Clejani, pentru concursul Cântarea României şi am fost uimit de felul în care Albeşteanu ştia să culeagă cântece de la lăutari şi să le pună în programul de taraf.

Eram vreo 30 de la Clejani, mai venea şi Albeşteanu cu vreo 10 muzicanţi şi, când „se dădea în jos”, suna de-a dreptul impresionant.

În 1989, l-am cunoscut pe Ştefan Karo, din Belgia, care m-a învăţat să nu cânt, în Franţa, „La vie en rose”, să cânt „Dragostea de la Clejani”, pentru că-i a mea şi a cântat-o şi tata şi tata mare şi tata lui tata mare. Mulţumesc, Ştefan!

Am fost mereu atras de Franţa, mai citeam prin cărţi, mai vedeam Tour Eiffel-ul în poze şi prin filme şi nu-mi puteam imagina că voi cânta la Opera Garnier, din Paris, sau la Perpignan, pentru Yehudi Menuhin şi, nici atât, să fiu manechin, la propriu, pentru Yoji Yamamoto.

Îmi amintesc că, după parada cu pricina, costumele ne-au fost făcute cadou, unii le-au păstrat, alţii le-au vândut. Aşa se face că am costum şi ghetre Yamamoto, pe care le păstrez pentru petreceri de clasă şi emisiuni speciale. Le-am purtat şi la filmarea video clip-ului „Bordeiaş”.

I-am cântat şi lui Johnny Depp, ba chiar m-am împrietenit cu el. Mi s-a stricat acordeonul, după ce am filmat în ploaie, iar marele artist mi-a făcut cadou, de ziua mea, un acordeon nou.

I-am cântat lui Johnny la Paris şi-mi amintesc că avea lacrimi în ochi când Viorica îi cânta o doină de-a noastră. I-am cântat şi în clubul lui, Viper Room, de pe Sunset Boulevard, dar şi la el acasă. Johnny era modest dar Vanessa Paradis avea un uşor aer de superstar.

M-am întors acasă şi nu mai înţelegeam nimic, eram pierdut… Ce mică-i lumea! Ieri la Holywood, azi la Clejani!…

Bordeiaş… de la Anton Pann la MTV

Copiilor mei, însă, nu le plăcea muzica noastră şi mă durea chestia asta. Aveam succes în străinătate, dar nu şi în România. Muzica tradiţională românească era în cădere liberă, nu mai interesa pe nimeni, sau aproape pe nimeni.

Copiii se uitau la Atomic şi la MTV şi, în consecinţă, erau interesaţi doar de ce vedeau acolo. Şi mai avea mare succes maneaua… Cui să cânţi şi unde să cânţi?

Am hotărât să mă mut la Bucureşti, pentru că ceea ce aveam de gând să fac nu se putea face de la Clejani.

Îmi trebuia o piesă autentică, de forţă, care să-mi permită o abordare modernă, un aranjament nou, cum nu s-a mai făcut… şi am găsit, după ceva vreme, Bordeiaşul, cântecul lui Anton Pann, pe care mi-l cânta Moş Culaie. Cu vocea Vioricăi, cu elementele moderne – percuţia şi basul electric, combinate cu cele tradiţionale – viorile, suflătorii, ţambalul şi cobza, am reuşit să readuc la viaţă, într-o haină nouă, o piesă de o rară frumuseţe, aproape uitată.

A urmat videoclipul „Bordeiaş” care, după ezitările de rigoare, a fost acceptat şi transmis de toate canalele de televiziune. Îmi amintesc că la primele TV-uri la care am fost să prezint video clipul, realizatorii, uşor nelămuriţi, mă întrebau: „Bă, e super piesa, da’ nu e manea?!’”Le povesteam că-i piesa lui Anton Pann, care, printre altele, a scris şi imnul de stat al României şi, uşorul cu uşorul, toată lumea s-a lămurit că e vorba despre cu totul altceva şi, astfel, un cântec vechi de mai bine de 100 de ani a ajuns superhit, fiind îmbrăţişat atât de către iubitorii de folclor, dar şi de publicul Atomic/MTV şi chiar şi de către amatorii de manele.

Au început să apară solicitările, tot mai dese şi mai neaşteptate… Romaniţa Iovan ne-a invitat să-i cântăm la nuntă. Irina Shrotter ne-a propus să participăm la prezentarea colecţiei sale, în deschiderea festivalului de modă de la Bucureşti, de la Casa Regală. Am cântat „Lăutăreasca” şi „Bordeiaş” şi ineditul s-a transformat în mare succes. Televiziunile şi radio-urile au început să ne dorească, în diferite ipostaze, în emisiuni cu profiluri variate.

Şi totuşi, nu eram sigur că publicul tânăr primeşte muzica noastră aşa cum îmi doream.

Îndoiala, însă, a fost spulberată odată cu invitaţia de a cânta la Premiile MTV România, din 2004. Asta era! Primii lăutari tradiţionali într-o lume modernă, total diferită… cot la cot cu pop-ul modern… un altfel de film! Am cântat, live, „Bordeiaş” cu 5 DJ şi a fost ca o nuntă între două muzici, între două lumi. Toată sala era în picioare, toată lumea aplauda. Mulţumeam publicului cu lacrimi de bucurie în ochi. Reuşisem ACASĂ!

Un nou drum, poate cel mai greu!

Rămâne de văzut!

Partea a doua

“Cântăm pentru bucuria sufletului şi indiferent pentru cine cântăm, mari personalităţi sau oameni de rând, muzica noastră este aceeaşi, puternică şi vie, din adâncul sufletului,” spuneam pe albumul nostru anterior – “Dragostea de la Clejani”.

Si mai spuneam că urmează “un nou drum, poate cel mai greu!”. Urcuşul a fost greu, a durat mult şi, ca orice urcuş, a mai avut şi perioade de relaş sau chiar coborâş. Ajuns pe culme, nu mai există linişte, n-ai voie s-o iei la vale!

Acum, după aproape 3 ani, avem un nou album – De la ANTON PANN la DJ.

Am folosit inepuizabila noastră sursă de inspiraţie – Clejanii şi cântecele lor. Ca de fiecare dată, sperăm să le fi ales pe cele mai frumoase. Le-am îmbrăcat aşa cum ştim noi, modern şi bogat, şi am încercat să nu pierdem nimic din spiritul şi autenticitatea muzicii tradiţionale româneşti.

De la ANTON PANN la DJ e o poveste. O nouă poveste muzicală. Pe care o spunem aşa cum ştim noi. Aceeaşi poveste şi, totuşi, alta.

În Clejaniul de altă dată, pe uliţa muzicanţilor, se aflau zeci de lăutari. N-au fost vedete pentru publicul larg, dar au lăsat în urma lor o moştenire pe care noi, azi, o aducem în atenţia marelui public. Un sac fără fund de cântece venite să străpungă inima, să-ţi dea lacrimile, de tristeţe sau de bucurie. Pentru noi, copiii de-atunci şi lăutarii de azi, ei au fost şi rămân mari vedete.

Clejani – o vatră lăutărească, sat cu legende şi oameni născuţi cu muzica în suflet.

Îmi aduc aminte de nea Mitică, Dumnezeu să-l odihnească, cântăreţ veşnic amorezat, specialist în cântări de dragoste… Luni, de dimineaţă, după ce-l duceam pe naş acasă, îi cânta lui nea Ristache “Pe drumul care merg eu, nu-i fântână nici părâu, Lino, Leano”. Mergeam spre casă, Mitică cu ţambalul de gât şi Ristache, un român jucând fericit, după ce jucase toată noaptea. Ajungeam la Ristache şi, brusc, acesta hotăra să-l conducă, şi el, pe nea Mitică. Aproape de casa lui, Mitică începea să cânte “Pitpalaca”… “I-auzi, lele, pitpalaca, ieşi afar’ şi mulge vaca!”. Cânta cu foc, să-l audă nevasta, dar şi vecina lui care îi era ibovnică. Şi-ajungea acas’, la mama Floarea care ne făcea pui pe jar şi pâine-n ţăst… şi o ţineam tot aşa până-n seară.

“Foi trifoi” și “Când eram în viaţa mea” sunt cântece pe care le-am auzit la tata mare şi pe care el le-a învăţat de la taică-său, moş Gheorghină. Moş Gheorghină era un lăutar înalt şi-uscat, cu nasu-ncovoiat şi negru. Cobzar. Unul dintre lăutarii cei mai vestiţi şi iubiţi, pe vremea aceea, de la Clejani, despre care se spune că a compus multe cântece de dragoste. Avea 6 copii cu nevasta lui, era sărac lipit, barbugiu înrăit, cu o casă mică, la marginea satului şi de câte ori rămânea fără bani punea amanet pana de la cobză. Arvunea câte trei cântări pe duminică şi, ca să-l prindă sigur, nuntaşii îl luau de-acasă de joi. Care-l prindea primul, îl avea la nuntă. Îl îmbrăcau cu haine noi – costum, pantofi şi, luni, când ajungea acasă, le pierdea la barbut.

Nu te poţi izola de folclorul sau de muzica lăutărească din zona pe care o porţi în cântec. Fiecare cântec are povestea lui, poveste trăită de noi. Puse pe hârtie, poveştile astea parcă n-au acelaşi farmec, sunt doar nişte istorii hazlii. Trebuie să fi trăit momentele, să fi fost de faţă ca să simţi parfumul Clejanilor, cu lăutarii şi întâmplările lor. Cântecele, însă, spun poveştile cu adevărat.

Aşa a păţit şi Francis Ford Copolla, marele regizor american. A vrut să ne asculte şi noi l-am invitat la Clejani. A venit cu echipa lui, pe la şapte seara. Oaie la grătar, ţuică de prune, brânză şi ceapă, lăutari. Şi mai scapă de el dacă poţi! Pe la cinci dimineaţa, cânta de mama focului, cu Viorica, şi încerca să scrie pe faţa de masă, din hârtie, notele de la “Cucu’ şi corbu’”.

“Cuculeţu’” este denumirea pe care o dădeau lăutarii din Clejani tuturor cântecelor pe tema revenirii cucului, primăvara. Fiecare lăutar, însă, broda versurile pe care le ştia el. Cucu’ nostru e şi el diferit. Viorica îl cântă în manieră arhaică, dar orchestraţia e modernă – o combinaţie de viori şi ţambal mic cu instrumente electronice.

Acum, copiii noştri au crescut, trăiesc într-o altă lume şi, de multe ori, sunt uşor indiferenţi la amintirile copilăriei noastre, poate şi la tradiţiile de care ne simţim atât de legaţi. Şi asemeni copiilor noştri sunt toţi tinerii vremurilor de azi. Îmbinarea cu modernul şi adaptarea la sunetul noii generaţii sunt şansa de a-i atrage către ceea ce noi considerăm valoros. Nu neg, şi nouă ne place evoluţia de la tradiţional la modern.

Aşa cum şi-au dorit părinţii noştri, şi noi vrem ca tradiţia să fie dusă mai departe de copiii noştri. Ne-am bucurat foarte tare când Marga a dorit să cânte o piesă în duet cu maică-sa. Foarte bine, mama tradiţională şi fiica modernă, exact ce ne trebuia – modernul de la Clejani! I-am construit un cântec pe gustul ei, cu ritm modern şi instrumente tradiţionale – “Tirli dond’ale”. Textul, în acelaşi timp, tratează umoristic conflictul dintre generaţii. Ne-am gândit mult la povestea cântecului, la cum am putea să evităm şabloanele prea des întâlnite. Şi, uite-aşa, a apărut şi al doilea cântec cu Marga – “Giali, giali”.

Un drum lung, plin de ritm, muzică şi veselie, “ţinută cu fast şi cheltuială” – vorba meşterului Anton Pann, recitaluri fără număr şi respect deosebit pentru toate generaţiile. În două cuvinte, traseul nostru de la „Bordeiaş” până în prezent.

De la ANTON PANN la DJ – muzică nemuritoare, scoasă la lumină din lada de zestre.

Ioniţă de la Clejani

© Copyright 2018 Viorica si Ionita de la Clejani.